Category: Muzica

youtube
12 august, 2019 de Aliaj

youtube
17 iunie, 2019 de Aliaj

25 martie, 2019 de Aliaj

Placebo
24 ianuarie, 2018 de Aliaj

Acum poftim mostra de introspectie din partea lui Molko, in privinta noului disc: „Am facut un album despre alegerea vietii, despre a alege sa traiesti, a iesi din intuneric, spre lumina. Nu neaparat sa intorci spatele intunericului, pentru ca e acolo, e esential; e o parte din tine, dar mai mult despre a alege sa stai in lumina soarelui”. Nu-i asa ca va vine sa-i trageti un pumn in nas. Numai gandul asta ma poate ajuta sa termin materialul.

Insa nu vreau sa fiu malitios pana la capat (si nu pot sa nu recunosc ca au fost vremuri in care as fi lalait piese ca „Pure Morning” cu orele), deoarece albumul are si momentele lui bune: „For What It’s Worth”, de exemplu, e o bijuterie decadenta si provocatoare, asa cum Molko&Co. n-au mai avut de la inceputul secolului. Doar ca, fir-ar sa fie!, abia au trecut trei ani de la “Meds”, un disc cel putin ok, iar Placebo pare sa se intoarca la angoasele prepubere si alterneaza momente bune cu imnuri chinuite ca „Devil in the Details”.

Sa fie de vina plecarea bateristului? Slabe sanse. Mai degraba, noi am crescut, iar baietii cu parul ca cerneala si cu oja neagra pe unghii incep sa para ridicoli dupa o vreme. Sau pur si simplu Molko, Olsdal & Co si-au pierdut… mojo-ul? E greu de gasit un termen care sa faca cinste dezamagirii, insa ideea e simpla: numai o doza generoasa de curiozitate o sa va duca pana la capatul “Battle for the Sun”.

10 decembrie, 2017 de Aliaj

Nu, nu, stai o clipa. Hai sa lamurim de la inceput. Ca dupa aia ne imprietenim, iar la un moment dat o sa spui ca nu te asteptai, ca nu mai sunt ca la inceput, ca aveau alea dreptate cand spuneau ca ochii-mi sunt albastri doar pentru ca in spate e o mare balta.

Asa, deci cum ar veni, cand ceva e-ntunecos, lasati-ma s-arunc niste lumina.

Noi, contributorii acestui site pacatuim de o mare si nesanatoasa afinitate pentru o trupa anume.

Si cu toate ca nu am afirmat vreodata ca recomandarile pe care le facem se intalnesc cu obiectivitatea, in ce priveste absolut cea mai frumoasa trupa de pe lumea asta, mi-e teama ca vom recomanda inclusiv cantecele de la gradinita unde dorm copii lor. Si pentru ca tot e atat de frig, imi vine sa arunc cu niste foc peste. Doamnelor, domnilor, mai gagicilor, bai baieti:

Pearl Jam. Asta pentru ca daca ceva-i pierdut, vreau sa-l recastig. Probabil ca e o forma de atasament sentimental pentru tineretea care incepe sa nu mai fie. Probabil pentru ca Eddie Vedder e cel mai integru, onest si pasional comunicator dintre vocalistii comunicatori. Sau Mike McCreaddy e cel mai zeu dintre toti chitaristii care-si dau capul pe spate, arcuindu-se, la solouri. Ori din cauza lui Stone Gossard, cel mai candid si anonim chitarist care a scris aproape toata muzica de pe legendarul multiplatinat album Ten? Sau o fi Jeff Ament de vina, basistul retras, cu privire lina, care sta pe skate toata ziua, acum cand e demult trecut de 40 de ani? Matt Cameron, fost tobosar la Soundgarden, cu grimasa de maxilar cand puncteaza pe premier?

Acum trei ani, agatati de barele balconului unei sali de sport din Viena, la finalul concertului lor, am ramas nemiscati pentru o mana de secunde. Extazul se transforma in durere, aveam lacrimi pe la colturi, si traiam cea mai nemernica senzatie de abandon. Ei incheiasera, si o data cu ei se incheia si “tineretea” mea. Toate fetele dansate pe Black, toate urletele de la reuniuni pe Alive. Imponderabilitatea disparuse. Luminile se aprindeau, lumea mergea spre iesire. Rezolvarea a venit insa tot din partea lor.

Au ales Bjork pentru exit-song. Joga.

Era turneul pentru albumul self-titled. Un album de revenire, teme politice anti-Bush foaaarte pronuntate, World Wide Suicide.

Dupa trei ani, pe 20 septembrie, cu doua numere inaintea zilei mele de nastere, Pearl Jam a scos un nou album – Backspacer. La fel ca in momentul aparitiei ultimelor doua albume, l-am urat din prima. I-am hulit, i-am acuzat pentru a mia oara ca nu sunt in stare sa se reinventeze dracului odata, l-am ascultat de doua ori, m-am plictisit de moarte si l-am pus deoparte. Vroiam ca pentru prima oara in viata sa ma uit direct si obiectiv la Pearl Jam. Si mai mult decat atat. Aveam sa scriu un review despre albumul lor slab de anul acesta, sa-l leg de ultimele doua, si sa demonstrez pe scurt, ca Dumnezeu nu exista, iar iubirea e un lubrifiant pentru o viata unsa. Insa pentru ca regulile acestui site ne impun sa ascultam de minim trei ori un disc inainte de al recomanda, a mai fost nevoie de o ascultare.

Si ce album, mai fetelor, mai baietilor! Ce trupa! Ce pofta de cantat! Cum trebuie ca suna albumul asta live! Uau! Ce pofta pe primele patru piese! Ce amarala dulce pe a cincea! Ce om e Vedder asta! Cica “I’m a lucky man to count on both hands/ The ones I love”! Cica “I’ll sleep with the light on, in case she comes”! Ce de-a inima pe a cincea! Cica “Riding high amongst the waves/ I can feel like I/ Have a soul that has been saved/ I can feel like I’ve/ Put away my early grave”! Cat de misto! Va rog eu mult, ascultati-l in casti, cu versuri in fata, si apoi in masina vara cand o sa va plimbati prin lume, si apoi da-ti-l mai departe prietenilor si prietenelor!
Cica “I gotta say i now/ Better loud / Than too late”!

Deci cam asta-i si cu albumul asta… e foarte bun…

ce………?

Rock
26 iulie, 2017 de Aliaj

Într-o seară din toamna anului 2010, pe când eram într-o formație care se numea Replace, am primit în vizită ceilalți trei componenți ai trupei, așa cum devenise aproape un obicei. Ne făcea plăcere să ne uităm unii la alții, să ascultăm muzică, să vedem clipuri ale altor trupe și să oftăm privind la scena occidentală. Opiniile nu convergeau întotdeauna, unii dintre noi mai strâmbau din nas la ce propuneau ceilalți, însă niciodată parcă, așa ca în acea seară, nu se întamplase ca unul dintre noi să aibă o părere virulent opusă față de cea a restului grupului.

Țin minte foarte bine întreaga scenă, poate tocmai pentru că a fost atât de diferită față de norma discuțiilor pe care le aveam până atunci, apropo de ce înseamnă muzică bună, dintr-o cultură bună.

Cristi Fierbințeanu stătea în picioare între cele două camere ale apartamentului de atunci, Alex Bălă, care acum conduce proiectul Plurabelle, stătea pe canapea, iar Gabi Fierbințeanu, soția lui Cristi, era pe scaunul din fața monitorului. Melodia împricinată, Toothpaste Kisses de la The Maccabees. Melodie suavă, de amor, inima mea – lângă inima ta, cu un videoclip în care actorii se sărută de la-nceput până la sfârșit. Am fost cucerit imediat, în felul acela tremurător al unui câine de vânătoare care privește secțiunea cu vulpi din atlasul zoologic. La rândul lor, Gabi și Alex, au căzut în mrejele zahariseniei și numaidecât am început să discutăm despre “ce idee minunată, ce frumos, vezi, ce înseamnă dom’le, să faci parte dintr-o cultură mare” ș.a.m.d.

În răstimpul ăsta, Cristi era cu privirea în jos, începuse să pufnească în barbă, și dădea cercuri-cercuri, precum un leu enervat în cușca unei idei înguste. După care a izbucnit. Praful de pușcă pare să fi fost expresia “cultură mare”, iar scânteia care l-a aprins era tocmai adorația noastră. Cu ochii cât cepele și o pasiune încinsă, Cristi ne-a luat pe sus într-o tornadă din care mai rețin doar “Asta-i cultură? Asta-i la voi cultură? Asta-i o vomă!” Nu mai știu cum am contraatacat, însă jumătate de oră mai târziu, tăcuți și bulversați, ne-am luat la revedere.