Lipsa de originalitate produce dezamagire

Placebo

Acum poftim mostra de introspectie din partea lui Molko, in privinta noului disc: „Am facut un album despre alegerea vietii, despre a alege sa traiesti, a iesi din intuneric, spre lumina. Nu neaparat sa intorci spatele intunericului, pentru ca e acolo, e esential; e o parte din tine, dar mai mult despre a alege sa stai in lumina soarelui”. Nu-i asa ca va vine sa-i trageti un pumn in nas. Numai gandul asta ma poate ajuta sa termin materialul.

Insa nu vreau sa fiu malitios pana la capat (si nu pot sa nu recunosc ca au fost vremuri in care as fi lalait piese ca „Pure Morning” cu orele), deoarece albumul are si momentele lui bune: „For What It’s Worth”, de exemplu, e o bijuterie decadenta si provocatoare, asa cum Molko&Co. n-au mai avut de la inceputul secolului. Doar ca, fir-ar sa fie!, abia au trecut trei ani de la “Meds”, un disc cel putin ok, iar Placebo pare sa se intoarca la angoasele prepubere si alterneaza momente bune cu imnuri chinuite ca „Devil in the Details”.

Sa fie de vina plecarea bateristului? Slabe sanse. Mai degraba, noi am crescut, iar baietii cu parul ca cerneala si cu oja neagra pe unghii incep sa para ridicoli dupa o vreme. Sau pur si simplu Molko, Olsdal & Co si-au pierdut… mojo-ul? E greu de gasit un termen care sa faca cinste dezamagirii, insa ideea e simpla: numai o doza generoasa de curiozitate o sa va duca pana la capatul “Battle for the Sun”.

24 ianuarie, 2018 de Aliaj