Despre albumul Pearl Jam – Backspacer

Nu, nu, stai o clipa. Hai sa lamurim de la inceput. Ca dupa aia ne imprietenim, iar la un moment dat o sa spui ca nu te asteptai, ca nu mai sunt ca la inceput, ca aveau alea dreptate cand spuneau ca ochii-mi sunt albastri doar pentru ca in spate e o mare balta.

Asa, deci cum ar veni, cand ceva e-ntunecos, lasati-ma s-arunc niste lumina.

Noi, contributorii acestui site pacatuim de o mare si nesanatoasa afinitate pentru o trupa anume.

Si cu toate ca nu am afirmat vreodata ca recomandarile pe care le facem se intalnesc cu obiectivitatea, in ce priveste absolut cea mai frumoasa trupa de pe lumea asta, mi-e teama ca vom recomanda inclusiv cantecele de la gradinita unde dorm copii lor. Si pentru ca tot e atat de frig, imi vine sa arunc cu niste foc peste. Doamnelor, domnilor, mai gagicilor, bai baieti:

Pearl Jam. Asta pentru ca daca ceva-i pierdut, vreau sa-l recastig. Probabil ca e o forma de atasament sentimental pentru tineretea care incepe sa nu mai fie. Probabil pentru ca Eddie Vedder e cel mai integru, onest si pasional comunicator dintre vocalistii comunicatori. Sau Mike McCreaddy e cel mai zeu dintre toti chitaristii care-si dau capul pe spate, arcuindu-se, la solouri. Ori din cauza lui Stone Gossard, cel mai candid si anonim chitarist care a scris aproape toata muzica de pe legendarul multiplatinat album Ten? Sau o fi Jeff Ament de vina, basistul retras, cu privire lina, care sta pe skate toata ziua, acum cand e demult trecut de 40 de ani? Matt Cameron, fost tobosar la Soundgarden, cu grimasa de maxilar cand puncteaza pe premier?

Acum trei ani, agatati de barele balconului unei sali de sport din Viena, la finalul concertului lor, am ramas nemiscati pentru o mana de secunde. Extazul se transforma in durere, aveam lacrimi pe la colturi, si traiam cea mai nemernica senzatie de abandon. Ei incheiasera, si o data cu ei se incheia si “tineretea” mea. Toate fetele dansate pe Black, toate urletele de la reuniuni pe Alive. Imponderabilitatea disparuse. Luminile se aprindeau, lumea mergea spre iesire. Rezolvarea a venit insa tot din partea lor.

Au ales Bjork pentru exit-song. Joga.

Era turneul pentru albumul self-titled. Un album de revenire, teme politice anti-Bush foaaarte pronuntate, World Wide Suicide.

Dupa trei ani, pe 20 septembrie, cu doua numere inaintea zilei mele de nastere, Pearl Jam a scos un nou album – Backspacer. La fel ca in momentul aparitiei ultimelor doua albume, l-am urat din prima. I-am hulit, i-am acuzat pentru a mia oara ca nu sunt in stare sa se reinventeze dracului odata, l-am ascultat de doua ori, m-am plictisit de moarte si l-am pus deoparte. Vroiam ca pentru prima oara in viata sa ma uit direct si obiectiv la Pearl Jam. Si mai mult decat atat. Aveam sa scriu un review despre albumul lor slab de anul acesta, sa-l leg de ultimele doua, si sa demonstrez pe scurt, ca Dumnezeu nu exista, iar iubirea e un lubrifiant pentru o viata unsa. Insa pentru ca regulile acestui site ne impun sa ascultam de minim trei ori un disc inainte de al recomanda, a mai fost nevoie de o ascultare.

Si ce album, mai fetelor, mai baietilor! Ce trupa! Ce pofta de cantat! Cum trebuie ca suna albumul asta live! Uau! Ce pofta pe primele patru piese! Ce amarala dulce pe a cincea! Ce om e Vedder asta! Cica “I’m a lucky man to count on both hands/ The ones I love”! Cica “I’ll sleep with the light on, in case she comes”! Ce de-a inima pe a cincea! Cica “Riding high amongst the waves/ I can feel like I/ Have a soul that has been saved/ I can feel like I’ve/ Put away my early grave”! Cat de misto! Va rog eu mult, ascultati-l in casti, cu versuri in fata, si apoi in masina vara cand o sa va plimbati prin lume, si apoi da-ti-l mai departe prietenilor si prietenelor!
Cica “I gotta say i now/ Better loud / Than too late”!

Deci cam asta-i si cu albumul asta… e foarte bun…

ce………?

10 decembrie, 2017 de Aliaj